Emo este un stil de muzică rock caracterizat prin melodicitate şi versuri expresive, adesea confesionale. Îşi are originile la mijlocul anilor 1980, în mişcarea hardcore punk din Washington, D.C., unde era cunoscut sub numele de „emotional hardcore” sau „emocore”, având ca pionieri trupe ca Rites of Spring şi Embrace. Stilul a fost imitat de trupele punk contemporane din America, iar sunetul şi însemnătatea s-au schimbat, amestecându-se cu pop punk şi indie rock, astfel că în anii 1990 encapsula trupe ca Jawbreaker şi Sunny Day Real Estate. Pe la mijlocul anilor 1990 numeroase trupe emo au apărut din vestul şi centrul Statelor Unite, şi câteva case de discuri s-au specializat pe acest stil.
Emo a intrat în cultura predominantă la începutul anilor 2000, cu succesul comercial al trupelor Jimmy Eat World şi Dashboard Confessional şi apariţia subgenului mai agresiv, „screamo”. În ultimii ani termenul „emo” a fost folosit de critici şi jurnalişti la adresa unei varietăţi de interpreţi, cum ar fi cunoscuţii Fall Out Boy şi My Chemical Romance sau grupurile disparate ca Panic at the Disco, Coheed şi Cambria.
Pe lângă muzică, termenul „emo” este adesea folosit pentru indicarea unei anumite relaţii între fani şi artişti, şi pentru descrierea aspectelor legate de modă, cultură şi comportament.
ISTORIE
Origini: anii 1980
Curentul Emo s-a desprins din scena hardcore punk a oraşului Washington, D.C. în anii 1980, ca reacţie la creşterea violenţei dinlăuntrul acesteia şi ca urmare a politicii personale adoptate de Ian MacKaye, solistul trupei Minor Threat, care a schimbat subiectul muzicii de la comunitate înapoi la individ. Fanul Guy Picciotto a format trupa Rites of Spring în 1984, scăpând de limitele impuse de stil în favoarea chitarelor melodice, ritmurilor variate şi versurilor personale, pline de zel. Multe din subiectele trupei vor deveni teme uzuale în generaţiile ulterioare ale muzicii emo, printre care se regăsesc nostalgia, amărăciunea romantică şi disperarea poetică. Interpretările trupei au devenit izvoare publice de emoţii, în care unii membri ai audienţei ajungeau să plângă. MacKaye a devenit un mare fan al formaţiei Rites of Spring, înregistrându-le singurul album şi lucrând alături de ei de-a lungul turneelor, iar mai apoi şi-a format propria trupă numită Embrace, care explora idei similare, ale căutării sinelui şi dezvăluirii sentimentelor. Formaţii similare au urmat la scurt timp după aceea, în strânsă legătură cu „Revolution Summer” (1985), o încercare a membrilor scenei din Washington, D.C. de eliberare de constrângerile rigide ale stilului hardcore în favoarea unui spirit creativ nou. Formaţii ca Gray Matter, Beefeater, Fire Party, Dag Nasty, Lunchmeat şi Kingface au participat, de asemenea, la acest eveniment.
Originile exacte ale termenului „emo” sunt incerte, dar datează încă din 1985. Conform Andy Greenwald, autorul Nimic nu e bun: Punk Rock, adolescenţi şi Emo, „originile termenului ‚emo’ sunt învăluite în mister, dar a devenit uzual în 1985. Dacă Minor Threat erau hardcore, atunci Rites of Spring, cu ţelul lor diferit, erau emotional hardcore sau emocore.” Michael Azerrad, autorul Trupa noastră poate fi viaţa voastră plasează originea termenului în aceeaşi perioadă: „Stilul a fost curând denumit ‚emo-core’, un termen pe care toţi cei implicaţi îl detestau, deşi termenul şi abordarea au prosperat cel puţin încă 15 ani, dând naştere la nenumărate trupe.” MacKaye plasează şi el termenul în 1985, atribuindu-l unui articol din revista Thrasher despre Embrace şi alte trupe din Washington, D.C. ca fiind formaţii „emo-core”, lucru pe care MacKaye îl numeşte „cel mai tâmpit lucru pe care l-am auzit în toată viaţa mea.” Alte relatări atribuie termenul unui membru al audienţei de la un spectacol Embrace, care a strigat că trupa era „emocore” ca insultă. Alţii susţin că MacKaye a creat termenul când l-a folosit în bătaie de joc într-o revistă, sau că a apărut odată cu Rites of Spring. În Oxford English Dictionary, totuşi, cea mai timpurie utilizare a termenului „emo-core” este în 1992, iar a termenului „emo” în 1993, ultimul apărând pentru prima oară în presa scrisă în New Musical Express în 1995.
Eticheta „emocore” s-a răspândit repede în scena punk din Washington, D.C. şi a devenit alocat multor trupe asociate cu casa de discuri a lui MacKaye, Dischord Records. Deşi multe dintre trupe au respins simultan termenul, acesta s-a păstrat. Veteranul scenei, Jenny Toomey, îşi aminteşte că „singurii oameni care îl foloseau la început erau cei invidioşi pe vastitatea scenei şi devotamentul membrilor. Rites of Spring exista cu mult înaintea termenului şi ei l-au dispreţuit. Dar a fost acel moment ciudat, ca atunci când oamenii au început să numească muzica ‚grunge’, în care foloseai termenul chiar dacă îl urai.”
Scena emo din Washington, D.C. a durat numai câţiva ani. În 1986 majoritatea trupelor cu un rol major în promovarea curentului – printre care şi Rites of Spring, Embrace, Gray Matter şi Beefeater – se retraseră. Chiar şi aşa, ideile şi estetica s-au răspândit repede în ţară printr-o reţea de reviste amatoare, discuri de vinil şi zvonuri. Conform Greenwald, scena din Washington, D.C. a pus bazele tuturor formelor ulterioare ale curentului emo.
Ceea ce s-a întâmplat în D.C. la mijlocul anilor ’80 – trecerea de la mânie la acţiune, de la furia extrovertită la tumultul interior, de la o masă individualizată la o masă de indivizi – era în multe feluri un test pentru posibilitatea transformării scenei punk a ţării de-a lungul următoarelor două decenii. Imaginea, puterea muzicii, felul în care oamenii reacţionau la ea şi felul în care trupele explodau în loc să dispară încetul cu încetul – toate acestea îşi au originile în primele câteva spectacole Rites of Spring. Bazele curentului emo au fost puse, oarecum neintenţionat, de aproximativ 50 de oameni din capitală.
MacKaye şi Piccioto, alături de toboşarul Brendan Canty, au format influenta trupă Fugazi, care, deşi uneori asociată termenului „emo”, nu este recunoscută ca făcând parte din acest curent.
Reinventarea: Începutul anilor ’90
Pe măsură ce idealurile mişcării emo din Washington, D.C. se răspândeau de-a lungul Statelor Unite, multe trupe din scenele locale începeau să imite sunetul, încercând să alăture intensitatea stilului hardcore cu sentimentele complexe asociate avansării în vârstă. Stilul a combinat fatalismul, teatricalitatea şi înstrăinarea specifice The Smiths cu viziunea asupra lumii dramatică şi necompromiţătoare a stilului hardcore. Deşi formaţiile erau numeroase şi localurile variau, estetica emocore de la finele anilor ’80 a rămas mai mult sau mai puţin aceeaşi: „versuri despre sentimente îmbinate cu muzică punk dramatică, dar sigură.” Totuşi, la începutul anilor 1990, câteva trupe noi au reinventat stilul emo şi au păstrat caracteristica de bază, intimitatea dintre trupă şi fani, în noul deceniu. Printre cele mai importante se numără Jawbreaker şi Sunny Day Real Estate, ambele întreţinând un număr mare de adepţi, care au recontextualizat cuvântul „emo”, şi l-au adus cu un pas mai aproape de public.
Sunny Day Real Estate era capul entităţii emo, iar Jawbreaker era trunchiul – cele două formaţii se întretăiau în suflet, iar apoi s-au despărţit înainte să obţine un mare succes. Fiecare şi-a lăsat amprenta asupra lumii muzicii independente. Trupele împărţeau doar fanii, şi totuşi combinaţia celor două reprezintă o schemă a tot ce a însemnat emo de-a lungul următorului deceniu.
Ca urmare a succesului din 1991 al formaţiei Nirvana, Nevermind, muzica underground şi subculturile din Statele Unite au devenit afaceri substanţiale. Au apărut noi reţele de distribuţie, rutele turneelor erau codificate, iar interpreţii regionali şi independenţi puteau acum să acceseze scena naţională. Adolescenţii se declarau fani ai muzicii independente, iar punkul a devenit uzual. În acest climat muzical nou, estetica emo şi-a făcut loc în societatea ordinară şi a schimbat modul în care era percepută muzica: „Cultul personalităţii şi abstracţia artistică, iniţial intersize în punk, au devenit de rigoare”, spune Greenwald. „Dacă o definiţie a genului emo a fost muzica ţinută în secret, Jawbreaker şi Sunny Day Real Estate au fost aruncate în cele mai siropoase zvonuri, tronând ca cele mai mari influenţe asupra fiecărei trupe emo ce le-a urmat.”
Jawbreaker au răsărit din scena punk rock a oraşului San Francisco la sfârşitul anilor 1980, cântecele lor combinau greutatea stilului hardcore cu sensibilităţi pop-punk şi arta oropsită a stilului emocore. Interpretul Blake Schwarzenbach şi-a axat versurile pe subiecte personale, imediate şi trăite, adesea scoase din propriul jurnal. Deşi erau adesea obscure şi învăluite în metafore, specificitatea la preocupările proprii lui Schwarzenbach adăuga cuvintelor o amărăciune şi frustrare care le făceau universale şi atrăgătoare audienţelor. Schwarzenbach a devenit primul idol emo; ascultătorii se asociau mai mult cu interpretul decât cu melodiile. Albumul 24 Hour Revenge Therapy din 1994, semnat Jawbreaker, a devenit cel mai adorat de fani şi un reper al stilului emo din anii 1990. Trupa a semnat cu casa de discuri Geffen Records şi a scos Dear You în 1995, interpretând alături de Nirvana şi Green Day, dar albumul nu s-a vândut conform aşteptărilor şi trupa s-a despărţit puţin după aceea, cu Schwarzenbach formând mai târziu Jets to Brazil. Influenţa lor a persistat totuşi, formaţiile emo şi pop-punk ce au urmat inspirându-se din Jawbreaker.
Sunny Day Real Estate s-a format în Seattle în apogeul exploziei grunge de la începutul anilor 1990. Spre deosebire de Jawbreaker, membrii trupei erau muzicieni împliniţi cu instrumente de înaltă calitate, ambiţii măreţe, compoziţii complexe şi un sunet epic. Solistul Jeremy Enigk cânta disperat, într-un registru falsetto, adesea folosind versuri şi cuvinte inventate. Albumul de debut Diary (1994) era exagerat şi romantic, iar videoclipul piesei „Seven” a fost difuzat pe MTV. Sunetul ambiţios al trupei a provocat alte trupe să se întindă mai adânc în sentimente, instrumentaţie şi metafore, şi a reprezentat o schimbare de generaţie între grunge şi emo. Alte trupe punk cu tendinţe emo au urmat exemplul, şi cuvântul „emo” a început să treacă de la vag şi nedefinit la descrierea unui gen de muzică emoţionantă, romantică, dar departe de natura punk rock. Sunny Day Real Estate a intrat în colaps după Diary, deoarece Enigk s-a creştinat şi şi-a lansat o carieră solo în timp ce restul membrilor au participat la alte proiecte, spre exemplu Foo Fighters. Au lansat încă trei albume printr-o serie de despărţiri şi reuniri ocazionale, dar sunt amintiţiţi în special pentru debutul promiţător şi schimbarea pe care a înrădăcinat-o în gusturile fanilor rock.
Anii 1990
La mijlocul anilor 1990 mişcările punk şi indie din America, în mare parte obscure încă din anii 1980, s-au integrat în cultura dominantă. După succesul trupei Nirvana, marile case de discuri au valorificat populariatea muzicii alternative rock semnând cu numeroase trupe independente şi investind mult în promovarea lor. În 1994, acelaşi an în care au fost lansate albumele 24 Hour Revenge Therapy şi Diary ale trupelor Jawbreaker, respectiv Sunny Day Real Estate, formaţii pop punk ca Green Day şi The Offspring au obţinut mari succese cu albumele Dookie, respectiv Smash. Ca urmare a popularizării acestei muzici, de-a lungul următorilor ani genul emo s-a retras, s-a reformat şi s-a transformat într-o cultură naţională, apoi eventual ceva mai mult. Inspirându-se din trupe ca Jawbreaker, Drive like Jehu şi Fugazi, noul sunet emo era un amestec din pasiunea stilului hardcore şi versatilitatea indie, dar cu melodii mai fine, mai moi, şi voci tânguitoare. O mare parte din noile formaţii emo îşi au originea în vestul şi centrul Statelor Unite, cum ar fi Braid din Champagne-Urbana, Illinois, Christie Front Drive din Denver, Colorado, Mineral din Austin, Texas, Jimmy Eat World din Mesa, Arizona, The Get Up Kids din Kansas City, Missouri şi The Promise Ring din Milwaukee, Wisconsin. Conform Andy Greenwald, „aceasta era perioada în care emo şi-a definit multe, dacă nu toate stereotipurile care s-au păstrat până azi.”
The Promise Ring au fost una din primele trupe al noului val emo. Muzica lor aborda riffurile hardcore într-un mod mai lent, care aminteşte de pop-punk, îmbinându-le cu versurile pitoreşti ale lui Davey von Bohlen, fredonate şi sâsâite. Alte trupe cum ar fi Karate, The Van Pelt, Joan of Arc şi The Shyness Clinic au încorporat elemente post-rock în sunetul emo. Firul liric comun între aceste trupe era „aplicarea întrebărilor mari asupra scenariilor mici”.
Un punct de referinţă al stilului emo al anilor 1990 a fost albumul Pinkerton, semnat Weezer. Ca urmare a succesului albumului de debut, Pinkerton a schimbat sunetul power pop într-unul mai întunecat şi iritant. Un eşec critic şi comercial, a fost denumit al doilea cel mai slab album al anului de publicaţia Rolling Stone. Cuomo s-a retras, mai apoi descriind albumul ca „groaznic” şi „o greşeală foarte dureroasă”. Totuşi, Pinkerton a prins la adolescenţii care abia descopereau genul alternative rock, care erau atraşi de versurile confesionale şi temele de respingere şi credeau că le este adresat. Vânzările au crescut constant pe măsură ce fanii răspândeau faima albumului, online şi prin Napster. „Deşi nimeni nu era atent”, spune Greenwald „probabil fiindcă nimeni nu era atent – Pinkerton a devenit cel mai important album emo al deceniului”. Când Weezer s-au întors în 2000, au adoptat un sunet net pop. Cuomo a refuzat să interpreteze cântece de pe Pinkerton, respingându-l pe motiv că era „urât” şi „jenant”. Cu toate acestea, albumul şi-a menţinut farmecul şi eventual a obţinut vânzări mari şi laude din partea criticilor, şi a făcut cunoştinţă audienţelor largi cu genul emo.
Estetica emo a anilor 1990 era întrupată în Mineral, ale căror albume The Power of Failing (1997) şi EndSerenading (1998) encapsulau motivele emo ce constau în muzica sumbră acompaniată de un narator timid cântând în ton serios despre probleme lumeşti. Greenwald numeşte cântecul „If I Could” „expresia fundamentală a genului emo al anilor 1990. Rezumatul cântecului – ea e frumoasă, eu sunt slab, prost şi timid; eu sunt singur dar sunt surprinzător de poetic în această situaţie – însumează tot ce admirau fanii stilului şi ceea ce urau opozanţii”. Altă trupă importantă a vremii a fost Braid, al cărui album Frame and Canvas (1998) şi cântecul „Forever Got Shorter” au estompat graniţele dintre interpreţi şi ascultător, grupul fiind o imagine în oglindă a propriei audienţe prin pasiune şi emoţie şi cântau în tonul fanilor lor.
Deşi stilul emo al anilor 1990 avea mii de fani tineri, niciodată nu a intrat în conştiinţa naţională. Câtorva trupe le-au fost oferite contracte cu importante case de discuri, dar majoritatea s-au despărţit înainte să poată profita de ocazie. Jimmy Eat World a semnat cu Capitol Records în 1995 şi a obţinut fani în comunitatea emo prin albumul Static Prevails, dar nu au reuşit să acapareze fani din afara stilului deoarece muzica lor era pierdută prin mişcarea ska a vremii. The Promise Ring obţinuse cel mai mare succes comercial al vremii, cu vânzările albumului Nothing Feels Good (1997) intrând în primele 5. Greenwald numeşte albumul „punctul culminant al generaţiei sale de emo: o convergenţă de pop şi punk, de retragere şi sărbătorire, de ispita prietenelor şi atracţia prietenilor, colegilor şi drumului”. El descrie genul emo al anilor 1990 ca „ultima subcultură făcută din vinyl şi hârtie în loc de plastic şi megabytes.”
Succesul independent: sfârşitul anilor 1990, începutul anilor 2000
La sfârşitul anilor 1990 genul emo a beneficiat de o infuzie de popularitate în domeniul muzicii independente, pe măsură ce un număr de trupe şi case de discuri au obţinut succese care vor pune bazele integrării stilului în cultura dominantă. Pe măsură ce numărul fanilor emo creştea, industria muzicii a observat potenţialul acestui stil, şi în timp ce marile corporaţii au intrat în peisaj multe din formaţiile asociate cu genul emo au început, intenţionat, să se distanţeze.
Pe măsură ce se apropria noul mileniu, muzica denumită emo se apropria tot mai mult de un număr mare de oameni. Aspectele cele mai captivante – sensibilitatea, atractivitatea – erau de asemenea cele mai uşor de prins, reprodus şi vândut la scară largă. Ca orice alt fenomen – exact ceea ce s-a întâmplat şi cu Sunny Day Real Estate – când corporaţiile se bagă într-o sferă foarte personală, lucrurile tind să o ia razna foarte repede. Popularitatea şi potenţialul comercial al cuvântului – dacă nu al muzicii – au transformat apartenenţa la versiunea anilor 1990 a genului emo într-o corvoadă.
În 1997 Deep Elm Records a lansat o serie de compilaţii intitulate The Emo Diaries, care au continuat până în 2007, având în total 11 albume. Formată în mare parte din muzică nelansată de la trupe independente, seria includea formaţii ca Jimmy Eat World, Further Seems Forever, Samiam şi the Movielife. Diversitatea trupelor şi a stilurilor muzicale au făcut emo să pară mai degrabă un stil estetic decât unul muzical, iar seria a contribuit la definirea termenului „emo” şi la răspândirea lui în comunitatea muzicii underground.
Albumul Clarity din 1999 al trupei Jimmy Eat World a fost unul din cele mai importante albume ale sâfşitului anilor 1990 şi un punct de referinţă pentru formaţiile emo. În 1993 Andy Greenwald l-a numit „unul din cele mai îndrăgite albume rock ‘n’ roll ale ultimului deceniu. Orice trupă emo contemporană îl consideră albumul preferat, deoarece prin atmosfera sa întunecată a dovedit că genul punk-rock poate fi melodios, emoţional, variat şi ambiţios”. Totuşi, în ciuda criticilor pozitive şi promovării cântecului „Lucky Denver Mint” în comedia Never Been Kissed cu Drew Barrymore, Clarity nu a avut un succes comercial într-un climat muzical dominat de muzica pop a adolescenţilor, aşadar trupa s-a despărţit de casa de discuri Capitol Records în anul următor. Chiar şi aşa, albumul a continuat să câştige popularitate şi era îndrăgit de fani, în cele din urmă vânzându-se în peste 70000 de exemplare. Jimmy Eat World au auto-finanţat înregistrarea următorului lor album Bleed American (2001) înainte să semneze cu Dreamworks Records. Albumul s-a vândut în 30000 de exemplare în prima săptămână. Vânzările au crescut în 2002, odată cu integrarea genului emo în cultura dominantă.
Drive-Thru Records, fondată în 1996, a pus pe picioare un număr de trupe pop punk cu caracteristici emo, cum ar fi Midtown, The Starting Line, The Movielife şi Something Corporate. Parteneriatul cu casa de discuri MCA a ajutat la răspândirea muzicii pop îmbibată cu elemente emo spre o audienţă largă. Cel mai mare succes iniţial al casei de discuri a fost New Found Glory, al căror album 2000 a obţinut locul 107 într-un top Billboard 200, cu cântecul „Hit or Miss” ajungând pe locul 15 în Modern Rock Tracks. Abordarea populistă şi capitalistă asupra muzicii a permis albumelor trupelor să obţină vânzări mari prin distribuitori cunoscuţi, cum ar fi Hot Topic.
Casa de discuri Vagrant Records este responsabilă de succesul unor trupe ale anilor 1990 şi 2000. The Get Up Kids au vândut peste 15000 de exemplare ale albumului de debut Four Minute Mile (1997) înainte să semneze cu Vagrant, care a promovat agresiv trupa şi i-a introdus în deschiderea turneelor unor trupe cunoscute, ca Green Day şi Weezer. Albumul din 1999, Something to Write Home About a fost un succes independent, ajungând pe locul 31 în clasamentul Billboard Top Heartseekers. Vagrant a înregistrat şi a lansat albume ale unui număr însemnat de formaţii emo sau cu influenţe emo timp de încă doi ani, printre care The Anniversary, Reggie and the Full Effect, The New Amsterdams, Alkaline Trio, Saves the Day, Dashboard Confessional, Hey Mercedes şi Hot Rod Circuit. Saves the Day beneficia de un grup mare de fani pe coasta de est şi a vândut aproape 50000 de exemplare ale celui de-al doilea album Through Being Cool (1999) înainte să semneze cu Vagrant şi să lanseze Stay What You Are (2001), care a vândut 15000 de exemplare în prima săptămână, a ajuns pe locul 100 în topul Billboard 200 şi până la urmă a vândut 200000 de exemplare. În vara anului 2001 Vagrant a organizat un turneu naţional la care a participat fiecare formaţie a casei de discuri, sponsorizat de corporaţii ca Microsoft şi Coca-Cola. Această abordare populistă şi folosirea internetului ca unealtă de marketing a ajutat Vagrant să devină una din cele mai de succes case de discuri ale ţării şi, de asemenea, să popularizeze termenul „emo”. Conform Greenwald, „mai mult decât orice alt eveniment, Vagrant America a fost cel care a definit termenul emo maselor – în principal deoarece a avut tupeul să pornească la drum şi să îl aducă la ele.”
Popularitatea: anii 2000
Emo a devenit popular în societatea ordinară în vara 2002 prin câteva evenimente importante: albumul Bleed American al trupei Jimmy Eat World a obţinut succesul comercial pe baza cântecului „The Middle”, care a ajuns pe primul rock în topul Modern Rock al Billboard. Dashboard Confessional au ajuns pe locul 22 în acelaşi top cu „Screaming Infidelities” de pe debutul lor alături de Vagrant Records, The Places You Have Come to Fear the Most, care a obţinut locul 5 în Top Independent Albums şi au devenit primii interpreţi care să înregistreze un episod de MTV Unplugged. Albumul Sticks and Stones al trupei New Found Glory a debutat ca numărul 4 pe Billboard 200. Saves the Day au participat la turnee alături de Green Day, Blink 182 şi Weezer, interpretând în arene mari cum sunt Madison Square Garden, şi, până la sfârşitul anului cântaseră la Late Night with Conan O’Brien, apăruseră pe coperta Alternative Press şi înregistraseră videoclipuri pentru „At Your Funeral” şi „Freakish”, difuzate des pe MTV2. Articole despre Vagrant Records au fost publicate în Time şi Newsweek, în timp ce cuvântul „emo” apărea tot mai des pe coperţile revistelor şi a devenit un termen cuprinzător pentru orice gen de muzică în afara genului pop.
Presa, disperată după prezicerile de după 11 septembrie care descriau o întoarcere la austeritate şi moartea ironiei, şi-a găsit noul subiect. Dar abia era un „subiect”, deoarece nimeni nu auzise de el, iar cei care auziseră nu îl puteau defini. În ciuda faptului că hip-hopul hedonist şi materialist al lui Nelly încă domina clasamentele, cititorii de reviste din vara 2002 erau informaţi că naţiunea se adâncise într-un proces introvertit de vindecare, iar modul în care se vindeca era prin purtarea ochelarilor cu ramă groasă şi neagră şi cămăşilor în dungi de epocă. Se spunea că emo va vindeca tot prin estetică.
Ca urmare a acestui succes, multe trupe emo au semnat cu marile case de discuri, iar stilul a devenit un produs numai bun de comercializat. Reprezentativul Dreamworks Records, Luke Wood, a remarcat că „industria chiar priveşte emo ca pe noul raprock, sau ca pe noul grunge. Nu cred că ascultă cineva muzica în sine – toţi se gândesc cum să obţină profit de pe urma stilului”. Natura depoliticizată a genului emo, cuplată cu muzica atrăgătoare şi temele accesibile au rezultat într-un mare farmec asupra audienţelor tinere.
În acelaşi timp, o ramură a genului emo mai întunecată şi mai agresivă şi-a câştigat popularitatea. Formaţia Thursday, cu rădăcinile în New Jersey a semnat un contract de milioane de dolari cu Island Def Jam în baza succesului albumului Full Collapse (2001), care a obţinut locul 178 în Billboard 200. Muzica lor era diferită de cea a trupelor emo proeminente ale vremii în sensul că era mai politicizată şi ducea lipsă de influenţele pop, inspirându-se din trupe mai sentimentale ca The Smiths, Joy Division şi The Cure. Totuşi, accesibilitatea trupei, caracterul, rădăcinile şi participarea la turnee împreună cu trupe ca Saves the Day au integrat-o în mişcarea emo.
MODĂ ŞI STEREOTIPURI
Astăzi termenul emo este legat şi de muzică, şi de modă, pe lângă subcultura emo. De obicei, printre adolescenţi termenul „emo” este asociat purtării de jeanşi strâmţi, câteodată în culori vii şi tricouri strâmte care sunt adesea inscripţionate cu numele trupelor. Curelele ghintuite şi brăţările groase, negre, sunt accesorii des întâlnite în moda emo. Unii poartă şi ochelari cu ramă groasă, neagră, în formă de coarne.
Moda emo este recunoscută şi pentru modul de purtare a părului. Simpatizate sunt bretoanele întinse într-o parte, uneori acoperind unul sau ambii ochi. De asemenea des întâlnit este părul drept şi vopsit negru. Culorile vii, ca albastru, roz, roşu sau blond deschis sunt adesea folosite pentru vopsirea şuviţelor. Această modă a fost uneori caracterizată ca un moft. Pe vremuri, moda emo era asociată cu un aspect curat, îngrijit, dar pe măsură ce stilul s-a râspândit printre adolescenţi, a devenit mai sumbru, cu bretoane lungi şi accentuarea negrului înlocuind vestele groase.
Traducere de Alex Bratu
Sursă: Wikipedia